How brave are you? Oh, really?!

The Second Time

E ciudat sa te intorci in acelasi loc, cu altcineva. Experientele pot fi, totusi, opuse. Pentru ca imi place mereu sa separ lucrurile si mai ales trairile, recunosc ca m-am intors cu inima stransa la Bruges.

Dupa doi ani, orasul era la fel, mirosul identic si fiecare magazin asa cum il fixasem pe harta mintii. Doar eu am fost alta. Mai linistita, mai zambitoare (da, desi am aparatul) si mai relaxata.

Nu am mai gonit prin toate bisericile, nu am mai luat la rand fiecare restaurant despre care citisem ca este clasificat dupa nu stiu ce criteriu, nu m-am mai inghesuit in ploaie sa prind un loc in barcuta si nici nu m-am intors acasa cu o sacosa de ciocolati in forme ciudate.

Am facut lucruri pe care nu le-am mai facut niciodata: am mers toata ziua prin ploaie, am incercat cat am putut din cele 400 de sortimente de bere, am inchis ultimul barulet deschis in noapte si m-am abtinut in a-mi cumpara vreo poseta. Recunosc, nu am rezistat tentatiei la cizme!

Singurul lucru pe care l-am repetat la Bruges a fost sa beau Kir Royale, intr-un barulet cu semineu, intr-o zi ploioasa.

Fascinating

Nu pot sa rezist si sa nu va pun pe blog ultimul lucru care ma fascineaza in materie de moda. Nu e vorba de noua freza a Victoriei Beckham, ci de o pereche de cizme pe care ea le-a purtat in ultimul shooting pentru Elle SUA (octombrie). Minunatiile roz apartin colectiei de toamna 2009 a casei Nina Ricci si sunt absolut delicioase, cu atat mai mult cu cat vin in multe culori.





Foto: ELLE

The Song

Asta e cantecelul de care vorbeam in postarea de luni...

Cinci minute

Am picioarele reci si nu pot decat sa ma uit in jur si sa ma minunez cat de repede se schimba lucrurile, in timp ce noi refuzam sa ne recunoastem in oglinda cu cativa ani mai batrani.

Ascult o melodie care imi place la nebunie, dar al carui nume nu il voi ghici nici intr-o mie de ani. E doar pian si nu pot decat sa ma uit in jur si sa ma minunez ca sunt singura care tresare la fiecare sunet si care, la final, va aplauda, in suflet, ceva frumos pe ziua de azi.

Citesc o carte pe care am primit-o cadou acum vreo doi ani si pe care am ferit-o mereu de praf fara a o deschide. Nu pot decat sa ma uit in jur si sa ma minunez ca sunt singura care rasfoieste ceva, intr-o zi facuta parca pentru lecturi profunde.

Beau o ciocolata atat de calda ca parca mi-e frica sa pun mana pe cana aburinda. E plin de lume si nu pot decat sa ma uit in jur si sa ma minunez ca sunt singura. Restul lumii nu are astazi timp sa stea cateva minute sa se incalzeazcam desi isi simte picioarele ghetar. Nu are timp sa fredoneze randuri ticluite acum un secol de alta persoana care traia un sentiment rupt din prezent.

Am lesa si nu mi-e frica sa o folosesc

Dupa titlu, mai adaug doar ca Shoricika m-a scos sambata pentru prima data in lesa, in parcul Sub Arini (un fel de Bamboo al cainilor sibieni). Sunt foarte incantat de tot ce am vazut acolo, de toate mirosurile si bucatile de lemn gasite si astept cu nerabdare data viitoare cand ma voi mai desfata in frunzele toamnei. Va las cu cateva poze, sa ma vedeti in actiune.

La jogging! Cum credeti ca se mentine asa o talie de viespe? Sunt asa de rapid ca nici aparatul foto nu ma prinde :D


Imi trageam sufletul


Tocmai ma pregateam sa ridic piciorul. Exagerez! Inca nu sunt asa de versat, dar tot mi-am marcat teritoriul


Eram epuizat


Va pup pe toti!


PS: Aaaaa...sa nu uit: va pupa si maimutza mea!

R.I.P. Stephen

Boyzone e una dintre trupele ale caror versuri le stiu pe de rost si inca le mai ascult melodiile. Am ramas fara cuvinte cand am auzit azi la un radio francez ca Stephen Gately a murit. Avea 33 de ani. Am intrat rapid pe site-ul trupei si tot ce am putut gasi a fost acest mesaj:
"We are truly sorry to confirm that Stephen tragically died yesterday whilst on holiday, with his partner Andrew, in Majorca. We are unable to give any other details at this time. Ronan, Keith, Mikey & Shane are devastated by the news and send their deepest sympathies to Stephen's family and his many friends all over the world." - Boyzone Official Site

Nu mai are rost sa adaug ca si eu, la fel ca multe fete, il preferau pe Stephen din toata trupa. Dupa el, in topul preferintelor personale urma Ronan Keating. Am aflat cand "papusica" s-a casatorit cu ...Andrew, dar asta nu mi-a schimbat parerea despre trupa, desi recunosc ca mi se pare uneori ciudat ca sa il aud pe Stephen cantand: "Don't love me for fun, girl/ Let me be the one". Pacat insa ca s-a stins asa de devreme si il admir pentru faptul ca si-a trait viata si ca a resuit sa isi gaseasca sufletul pereche care i-a stat alaturi pana la sfarsit.

Wedding photo (Daily Mail)


Boyzone - A Different Beat

24 de ore

Tocmai m-am intors de la Sibiu. Am avut parte de 24 de ore alaturi de cele mai dragi persoane din viata mea. Mai nou, numarul lor a crescut la patru :)
Va doresc o duminica frumoasa!

Sinceritate de bolnav

Nu sustin pe nimeni, in afara de mine si ma rog la Dumnezeu sa imi dea cat mai multa minte, pe zi ce trece. Nu pot insa sa raman neatinsa de circul pe care sunt obligata sa il vad zilnic la televizor. Nu ma luati cu vechea povestea cu telecomanda care reuseste miracolul de a schimba canalul. Nici nu vreau toata ziua sa stau cu ochii beliti pe MTV sau pe Animal Planet, ca sa scap de politicieni.

La toata disputa asta televizata, nu pot decat sa ma simt pe dinafara. Recunosc ca nu am votat niciodata in viata mea si nu cred ca o voi face prea curand. Nu e un indemn la ne-exprimarea votului si nici o dojeneala la adresa celor care pun stampila pe un buletin de vot. E doar o practica personala, mostenita de la ai mei.

Legat de subiect, pot doar sa va marturisesc cum am descoperit eu, pentru prima data, un bine facut de un politician unui roman de rand. E drept, omul de stat nu apucase inca sa fie intr-o functie inalta, dar era un membru de partid important.

Se intampla acum un an sa fac un material mai complicat cu spaga in spitale. Mai exact, trebuia sa aflu exact se dadea in fiecare unitate, pentru fiecare tip de interventie. Ai zice ca e un subiect al naibii de greu, dar nu a fost asa. Orice pacient este deschis sa iti dea aceasta informatie. El stie cel mai bine cat este ea de pretioasa pentru salvarea unei vieti.

Nu am de gand sa periez pe nimeni. Peste tot se dau atentii doctorilor.. Unii accepta, altii ba. Unii se feresc, altii iti cer pe fata. Unii sunt mai ieftini, pentru altii iti faci credit la banca. E tara in care traim si in care ne complacem. As minti sa nu recunosc ca daca, Doamne fereste, mama sau tata ar fi in spital, nu as alerga dupa doctor pe coridoare sa ii indes bani in buzunar. M-as simti ofensata sa nu ii acepte si m-as simti obligata pe viata fata de cel care ar reusi sa imi faca bine parintele.

Ma pierd in detalii. Din nou. Revin. Am fost si la Spitalul Universitar. Primele persoane cu care am vorbit: un cuplu de braileni. Dadusera spaga. Nimic nou. Mai incolo, restras pe o banca, un batranel. Asa parea. Nu avea insa decat 60 de ani si un cancer in ultima faza. Pentru el, spitalul devenise acasa: "Si aici e spaga, dar mai cu obraz. Asta e meritul lui Oprescu. I-a invatat sa nu fure si sa fie cumpatati. Daca nu era el, nu apucam ziua de azi, sa stau internat atata timp, fara sa platesc".

Am stat o ora cred cu omul acela. Alex cred ca isi aduce aminte de el. Pentru mine, abia venita in Bucuresti, a fost prima data cand am auzit o parere sincera, dar buna, despre un doctor. Coincidenta, si politician.

Am uitat...

...sa va spun ca am mai imbatranit cu un an. Am facut 24...

Forever Pink!

Recunosc ca frunzaresc multe bloguri, dar rareori ma intorc la majoritatea dintre ele. Nu urmaresc decat vreo trei jurnale online si asta pentru ca cei care le scriu imi sunt prieteni si sunt curioasa ce ii apasa atunci cand nu ghicesc de ce sunt nervosi intr-o anumita zi.

Sunt surprinsa cateodata de cat de mult scriu unii si de cat de putin, altii. Ma gandesc cum pare blogul meu pentru cei care afla despre mine de pe undeva si dau cautare pe Google dupa numele meu, ajungand sa citeasca aceste randuri.

Nu cred ca fac parte din cei care isi pun viata pe internet, dar nici nu fac pe misterioasa. Nu cred ca daca ma citesti, stii ce am facut aseara, dar afli ce am experimentat vara asta. Nu iti dai seama daca sunt cuplata, dar e usor sa vezi cand ma simt implinita sau nu. Nu realizezi daca ne-am vazut vreodata undeva, dar poate fata mea iti pare cunoscuta. Nu descoperi ce am mai scris in ziar, ci daca sunt sau nu o persoana serioasa, sincera si echilibrata.

Recunosc ca nu am un motiv anume pentru care continui sa scriu pe blog. Cred ca meritul il au in primul rand prietenii mei din Sibiu, cu care pastrez astfel o legatura. Regret ca nu apuc sa ii sun pe toti si sa ies cu ei la suc cand vin acasa, dar incerc sa fac tot posibilul sa comunic. Asa cum pot.

Multumesc mult ca inca deschideti blogul cel roz.

O veste pe final

Nu mai am nici un dubiu: a venit toamna. Aseara am coborat pana la magazin si cum am pasit in strada, m-am zgribulit toata. Nu cred ca erau mai mult de zece grade, iar pantalonasii mei tre-sferturi si tricoul pareau din alt peisaj, nu din cel in care lumea purta deja geaca.

E a doua toamna pe care o sa o traiesc in Bucuresti, doar ca acum incerc sa imi fac timp sa realizez ce inseamna caderea frunzelor pe un trotuar murdar, undeva unde oamenii nu se opresc sa le ravaseasca cu picioarele pentru simplul motiv ca s-ar murdari. Mi-e doar de strada mea cu tei pe care trebuie sa fiu atenta la toti trecatorii si toate geamurile deschise ca nu cumva sa fie cineva la fereastra si sa am neobrazarea sa trec fara a saluta.

Ma simt permanent iritata si as vrea sa ma pot calma. Nu stiu daca e oboseala primului meu an aici sau daca irascibilitatea are ceva de-a face cu dorinta mea de a nu ma desprinde de un loc si de niste obiceiuri pe care nu le regasesc aici.

Cum probabil stiti, daca ma cunoasteti personal sau ati citit macar jumatate din blogul meu, atunci cand simt o apasare, imi impachetez cateva lucrusoare si le inghesui in geamantanul meu rozaliu (rosu, inainte) si dispar pentru cateva zile. Am avut si acum aceasta tentativa, dar am ramas ferma pe pozitie: de data asta, sper sa reusesc sa-mi depasesc propria realitate, fara a ma refugia in a altcuiva.

PS: Am intrat la master, la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii si, pentru ca sunt la fara taxa, nu voi plati pentru a urma programul "Jurnalism tematic". Daca la Sibiu am intrat prima la acelasi master, anul trecut, aici sunt a patra. Nu e dracul asa de negru si nici facultatea din Sibiu asa de proasta. :)

Incep sa ma tem

Recunosc ca nu fac parte din persoanele care dau mare atentie trecerii timpului. O fac totusi odata cu venirea toamnei, cand simt ca incep sa imi strang degetele in sandale de frig si cand, in mod ciudat, pana sa ajung acasa, mi se albeste degetelul aratator de la mana dreapta. Sunt aceleasi semne cu care m-am obisnuit si care ma trag de maneca si imi aduc aminte ca sunt pe cale sa mai imbatranesc cu un an. De fapt, povestea cu anul e relativa, pentru ca el deja a trecut, doar ca abia de ziua ta realizezi ca mai lumarile se inmultesc intr-atata incat ai nevoie de un tort urias.

Nu m-am gandit niciodata ca as vrea sa raman la o anumita varsta. Cred ca m-as plictisi sa fac acelesi lucruri pe care le-am facut deja si sa stiu ca ziua de maine nu imi aduce nimic nou. Nu m-as simti confortabil sa simt ca e inutil sa ma cremuiesc seara si dimineata, sau ca radacinile parului nu o sa se mai iveasca decat atunci cand voi bate eu din palme sa se reia cursul timpului. Nu, nu vreau!

Imi place ca in fiecare toamna incep sa numar. Numar prieteni, numar patanii, numar bani si numar perechi de pantofi. Daca sunt si cizme si amintiri fericite, atunci sunt cu atat mai fericita. Anul acesta inca nu am inceput sa numar. Am nevoie de ceva sa ma puna pe ganduri si sa imi desteleneasca sinapsele cugetarii. Inca nu am gasit acel fleac care imi pune rotitele in miscare. Poate fi o coada de pisica ascunsa sub o masina, un bolid care trece in viteza, un sarut pe frunte sau zambetul unei batranici. Vreau sa reincep sa inventariez ultimele 12 luni din viata mea si semnul intarzie sa apara. Mi-e teama ca nu cumva agitatia Bucurestiului sa imi fi rapit si aceasta ultima placere.


Zero Assoluto -Semplicemente

Un strop de bucurie

Asta simt ca a devenit Bubunaki pentru mami si tati. De mult timp nu am mai auzit-o pe mami asa de entuziasmata de ceva. Catelusul cel mic deja doarme cu una din maimuticile mele de plus de cand eram mica si e singurul motiv pentru care se lasa convins sa stea in cosuletul lui.
Abia astept sa merg acasa in al doilea weekend din octombrie, sa ma joc cu Bubu si sa il scot la plimbare. Din 2005 nu mi-am mai scos catelul la plimbare...

Va pun niste poze cu ultimele nazbatii pe care Bubunaki le-a facut la Bucuresti

A dormit, normal!


S-a jucat


Mi-a povestit una-alta


A papat

News report

Nu am apucat sa va spun ca Bubunaki a ajuns cu bine la Sibiu, multumita Oanei si lui Calin. Acum le da desteptarea alor mei inca de la 5 dimineata. Promit sa revin cu povesti cat de curand. Astzi nu cred ca pot, ca deja sunt la munca.
O zi usoara!